extrase

23 octombrie
[...]
Mă gândesc că dacă o să continui să fiu aşa timidă şi resemnată voi ajunge neîmplinită la maturitate. De asta trebuie să mă lupt cu mine cât pot şi să mă autodepăşesc.

28 octombrie
[...]
Ideea e că trebuie să lupt cu mine şi să mă iubesc. Asta sper prin [el] de fapt, să mă iubească el ca să mă asigur, să capăt încredere-n mine prin el. E o greşeală teribilă. Eu trebuie să învăţ să mă iubesc pe mine ca să îi iubesc pe alţii. În fapt, pe [el] nici nu-l iubesc în felul ăla.

31 octombrie 
[...]
Trebuie să mă gândesc de ce sunt tristă cât nu sunt. De ce sunt tristă? A. nu mai vorbeşte cu mine, săptămâna asta m-a ignorat complet. Mă urăşte şi o să mă facă să mă simt din ce în ce mai prost prin asta. [...]
De ce nu mai sunt fericită? Nu mă înţeleg bine cu ai mei şi nu cred că o voi face vreodată. Nu e că nu mă înţeleg bine, vorbim şi toate protocoalele, dar nu ne înţelegem. [...]

2 noiembrie
Oare chiar vreau să devin psihiatru? [...] Cred că eu vreau doar să ştiu, să am explicaţii, deci putere. Poate la medi o să-mi dau seama pe ce ramură vreau să merg, dar acum sunt de părere că eu sunt fana cunoaşterii. [...] Eu sunt genul de persoană care-şi doreşte să fie luată de o putere supraomenească de pe planeta asta, ca Enoh, şi să fie învăţată secretele universului. Mai departe nu mă gândesc ce se întâmplă cu mine, dacă pier sau dacă uit. Acum ceva vreme-mi doream să rămân în liceu pentru totdeauna, acum vreau să rămân în facultate pentru totdeauna, deşi nici n-am ajuns acolo şi probabil acum şi mai multă vreme-mi doream să rămân în gimnaziu pentru totdeauna.
[...]
Uneori mă gândesc aşa mult şi tare la ce să fac cu viaţa mea că mi se pare absurd, mi se pare că n-am nevoie de aşa ceva, mă detaşez complet de responsabilitate şi râd la ea.

3 noiembrie
[...] Dar e ciudat cum aseară parcă eram într-un film, jucam rolul unei fete îndrăgostite. Cu fetele, cu el, cu mine. Am mimat şi voiam să mă conving că e real. Cred că chiar sunt plictisită şi n-am ce face. [...] Poate doar am vrut să-l pun în dificultate. În secret sper că se va îndrăgosti de mine.[...]
Am fost la alergat pe la 17:00. O luam razna dacă mai stăteam în casă fără nimic de făcut (nu puteam să învăţ, nu puteam să stau pe net, nu puteam). Trebuia să alerg. Am dat aproape 3 km ca să mă termin, să fiu extenuată şi drept dovadă o oră mai târziu îmi era somn. Am alergat până nu am mai putut, am tras de mine şi am exagerat, am dat vreo patru sprinturi. Şi la naiba, ce bine m-am simţit apoi!

4 noiembrie
[...] Nu mai ştiu ce să fac, simt cum o iau razna, rămân fără alternative, nu mai suport. Nu am ştiu când m-amtrezit că azi va fi o zi aşa oribilă. Nu că nu m-aş mai fi trezit, dar poate aş fi încercat să o salvez cumva. [...]
Şi mâine iar tre' să o iau de la capăt, nu? Să mă trezesc, şcoală, [el], să par că n-am probleme, pt că sincer nu e treaba nimănui, să fiu demnă. Mi-e scârbă şi sunt geloasă pe cei mai fericiţi ca mine. Mi-aş dori să vomit, să cred că am dat tot afară.

Şi alte lucruri... De fiecare dată când fac o retrospectivă a jurnalului, mă uimesc pe mine însumi. Aşa sunt eu? Cum de uit evenimente aşa esenţiale? Uit pentru că mă fac să sufăr şi le aleg pe cele mai plăcute... E un mecanism de apărare, evident. Dar sunt în continuare eu, sunt încă demnă şi mă menţin, deşi mi-e frică când mă voi trezi mâine... cum mă voi trezi şi cum mă voi simţi. "You are as happy as you decide to be."

la dracu'. râd.

Nu ştiu. La dracu'. Râd. Apoi îmi muşc buza. Îmi amintesc chestii: chestii de sâmbătă, de azi, de oricând, apoi îmi dau seama că nu trebuie să mă gândesc aşa mult şi că scriu o postare. Zic. M-am simţit aşa bine-n ultimele zile. Începusem postarea cu gândul să vorbesc despre cum nu mai simt că trebuie să vă vorbesc. Dar ştiu că se va duce la un moment dat şi din cauza asta mă silesc să nu mă bucur prea tare, să nu mă obişnuiesc.

Zilele trecute, când am avut o zi foarte, foarte proastă (din motive neaşteptate, altele decât despre ce am vorbit în paragraful întâi) şi am luat-o razna mi-am dat seama că nu are niciun rost să încerc să consolidez ce e în jurul meu, să îl apăr sau să-l ascund măcar; orice aş face, fie va avea efect temporar, fie nu va avea efect. Aşa că am renunţat. Mai am doar o opţiune, aceea de a căuta exterior în afară. Mai departe m-am gândit că dacă tot nu are rost şi revin mereu în aceiaşi poziţie de suferinţă, de sfârşeală, de tristeţe, de regret, de dorinţă de a vomita şi da totul afară, ce rost are să mai mă zbat? Ce rost mai are un interval de calm şi bunăstare când se va duce pe apa sâmbetei? Nu prea are, dar trebuie să fie şi trebuie să accept ambele părţi ale problemei...

M-am reapucat de alergat. Duminică, după ce făcusem un cardio de 20 de minute, simţeam că înnebunesc, că o iau razna, aşa că m-am dus să dau ture. Am alergat în limita bunului simţ ca să pot să mă mai ridic din pat apoi. Şi exploziilor din ultimele zile li s-a mai adăugat una: ovulaţia. La dracu'. Râd. Apoi îmi muşc buza. Îmi amintesc chestii: chestii de sâmbătă, de azi...

momentul ăla

Momentul ăla când nu ştii pe care dintre cele două perechi de tocuri pe care le ai să le alegi pentru... club şi decizi că-ţi asortezi perechea de ghete cu ţinte la fusta de piele şi un tricou scurt colorat.

It's gonna be interesting.

Ar trebui să mă liniştesc? Să o iau mai moale? Simt că trebuie să o iau razna, simt asta de câteva săptămâni dar fie m-am abţinut, fie m-am prefăcut că nu am nevoie şi că trebuie să mă concentrez pe învăţat.

De fapt nu ştiu dacă "să o iau razna" e termenul potrivit, simt că vreau mai mult de la viaţă şi mai mult de la mine înainte de toate. În primul rând nu vreau un prieten (asta e partea raţională din mine) dar am nevoie de unul (asta e partea spirituală, dar şi partea naivă-n acelaşi timp). Tot mă gândesc la colegul ăla, deşi am stabilit ieri, când aveam mintea limpede, că nu ar trebui... Cred că fie sunt obsedată, fie foarte plictisită, fie vreau să am necazuri şi să sufăr. S-ar putea să fie toate. Vreau să mă dau la el, vreau să mă placă şi vreau să nu-l plac şi să-l dezamăgesc. Vreau să-l fac să sufere şi să-şi amintească de mine. Vreau să fac ceva crud. De câteva săptămâni vreau să fac ceva crud. Cred că m-am schimbat tare, deşi sper că e doar o perioadă pentru că uneori îmi închipui lucruri foarte rele. De exemplu vreau să văd persoane care m-au făcut să sufăr suferind într-un mod tragic indiferent dacă asta mă afectează sau nu: fie că-şi pierd serviciul, fie le doresc o cădere nervoasă oribilă, fie doresc să fie deprimate. Uneori îmi doresc şi mie chestii oribile. Sunt o sado-masochistă veritabilă.

*blahblahblah*

azi în comparaţie cu ieri

Nici nu ştiu cum să spun cât de încărcată a fost săptămâna asta din punct de vedere emoţional. Nici nu ştiu dacă ar trebui să spun. Cert e că am ajuns la nişte concluzii pe care înainte nu voiam să le accept (deşi spuneam cuvintele alea, nu le credeam şi eram convinsă-n adâncul meu că mă înşel şi aşteptam cu ardoare să mi se dovedească că greşesc). Din asta am învăţat că e timpul să îmi asum o responsabilitate mai mare decât credeam; dar nu doar pentru că cere contextul, ci şi pentru că simt nevoia să fac asta, simt nevoia să pun piciorul în prag şi în primul şi cel mai important rând simt nevoia să fac ceva bine pentru mine. Ca un mic indiciu, toate astea sunt legate de sfera familiei.

Din sfera băieţilor... cât de stupid. Sunt prinsă între realitatea şi mintea mea. Nu reuşesc să îmi dau seama ce doresc şi asta înseamnă clar că nu sunt pregătită pentru nimic. Sunt prinsă între S., prietenul meu cel mai bun, cu care împart gesturi de tandreţe şi apropiere, şi un coleg de clasă pe care mă străduiesc să-l iubesc dar nu pot deoarece nu vorbim aproape deloc. Schiţată, problema e ridicolă. Eram aseară cu S., care a venit de la facultate să mă vadă, printre alte motive, eram îmbrăţişaţi şi la un moment dat stăteam atât de aproape şi aveam senzaţia că bărbia lui coboară din ce în ce mai mult dinspre fruntea mea şi mă rugam "nu mă săruta, te rog, nu o face, te implor" în condiţiile în care acum două săptămâni îmi închipuiam că fac sex cu el. Ştiu că-n momentul în care unul dintre noi va face un gest de genul ăsta, ceva se va strica, ceva iremediabil. 

Trec de la o extremă la alta, vreau prea mult şi apoi mă tem, mă plictisesc, sufăr, mă sperii, vreau să fug, nu mă înţeleg şi în final ajung tot să scriu ca să mă luminez un pic cu privire la situaţie. E aşa de greu! E al dracului de greu. Să faci chestii e greu, să fii responsabil, să fii mândru. E important doar să le faci, nu să le şi gândeşti prea mult, cel mai bine e să faci chestii corecte fără să te gândeşti. Eu dacă nu le fac atunci îmi trebuie foarte mult timp să pot să le realizez. Şi e greu mai ales când te opreşti la finalul zilei şi începi să te gândeşti... Atunci începi să te temi.

Colegul ăsta de clasă pare perfect: e frumos, s-a înălţat (am băgat de seamă asta zilele trecute când vorbeam cu el şi eram mai mică pe lângă el decât de obicei şi cum mi-am dat seama îmi venea să-i sar de gât), e foarte inteligent, e foarte, foarte amuzant. Însă nu-l cunosc suficient şi nu ştiu cum să-l cunosc suficient.

Asta am scris ieri pe vremea asta, mai mult nu am apucat pentru că a trebuit să plec. Am scris şi în jurnal, azi gândesc aşa diferit de ieri! 

Şi asta pentru că am avut curaj şi am vorbit deschis cu S. Aşa am aflat că B. nu are întotdeauna dreptate. "Ai senzaţia că-mi bat joc de tine?" l-am întrebat şi "Dacă aş fi vrut să fiu cu tine m-aş fi străduit mai mult, acum, nu ştiu, nu pot" e tot ce contează. La dracu', acum sunt aşa uşurată şi mi s-a luat o piatră de pe suflet, deci nici el nu poate. Iohoo! Dar acum că lucrurile s-au clarficiat, totul e bine şi presiunea a dispărut, e tocmai motivul bun să revin la fanteziile mele cu el. Şi cu colegul am făcut o greşeală mânată de naivitate şi prostie: am coborât obiectul, protagonistul fanteziilor mele în lumea reală, am avut încredinţarea că-l iubesc când de fapt vreau doar să-l călăresc, nu-i aşa? La dracu'. Nu iubesc pe nimeni şi asta mă face şi fericită şi tristă-n acelaşi timp, dar hormonii, din păcate, tot nu dispar.

ce porcărie sentimentalo-psihică

Ce zi ciudată! Câte victorii! Încep să mă plictisească şi nu mai trebuie să mă gândesc la ele... Mi-am spus de dimineaţă cât mă machiam că totul o să fie bine, că merit şi alte lucruri benevolente de genul ăsta, m-am forţat să fiu cât de cât bine dispusă în lupta cu persoana mea. Am observat că e mai uşor să-i iubeşti pe ceilalţi decât să te iubeşti pe tine. Pe tine de obicei te sodomizezi, de parcă nu meriţi şi nu poţi, dar asta se datorează lipsei de încredere în sine. Am învăţat că nu trebuie să te bazezi pe alţii cu privire la imaginea ta de sine; tu ştii cel mai multe despre tine. Or poţi să afli măcar dacă ai dorinţa. Dar pentru asta trebuie să ai voinţa să fii un pic optimist şi chiar realist...