Nici nu ştiu cum să spun cât de încărcată a fost săptămâna asta din punct de vedere emoţional. Nici nu ştiu dacă ar trebui să spun. Cert e că am ajuns la nişte concluzii pe care înainte nu voiam să le accept (deşi spuneam cuvintele alea, nu le credeam şi eram convinsă-n adâncul meu că mă înşel şi aşteptam cu ardoare să mi se dovedească că greşesc). Din asta am învăţat că e timpul să îmi asum o responsabilitate mai mare decât credeam; dar nu doar pentru că cere contextul, ci şi pentru că simt nevoia să fac asta, simt nevoia să pun piciorul în prag şi în primul şi cel mai important rând simt nevoia să fac ceva bine pentru mine. Ca un mic indiciu, toate astea sunt legate de sfera familiei.
Din sfera băieţilor... cât de stupid. Sunt prinsă între realitatea şi mintea mea. Nu reuşesc să îmi dau seama ce doresc şi asta înseamnă clar că nu sunt pregătită pentru nimic. Sunt prinsă între S., prietenul meu cel mai bun, cu care împart gesturi de tandreţe şi apropiere, şi un coleg de clasă pe care mă străduiesc să-l iubesc dar nu pot deoarece nu vorbim aproape deloc. Schiţată, problema e ridicolă. Eram aseară cu S., care a venit de la facultate să mă vadă, printre alte motive, eram îmbrăţişaţi şi la un moment dat stăteam atât de aproape şi aveam senzaţia că bărbia lui coboară din ce în ce mai mult dinspre fruntea mea şi mă rugam "nu mă săruta, te rog, nu o face, te implor" în condiţiile în care acum două săptămâni îmi închipuiam că fac sex cu el. Ştiu că-n momentul în care unul dintre noi va face un gest de genul ăsta, ceva se va strica, ceva iremediabil.
Trec de la o extremă la alta, vreau prea mult şi apoi mă tem, mă plictisesc, sufăr, mă sperii, vreau să fug, nu mă înţeleg şi în final ajung tot să scriu ca să mă luminez un pic cu privire la situaţie. E aşa de greu! E al dracului de greu. Să faci chestii e greu, să fii responsabil, să fii mândru. E important doar să le faci, nu să le şi gândeşti prea mult, cel mai bine e să faci chestii corecte fără să te gândeşti. Eu dacă nu le fac atunci îmi trebuie foarte mult timp să pot să le realizez. Şi e greu mai ales când te opreşti la finalul zilei şi începi să te gândeşti... Atunci începi să te temi.
Colegul ăsta de clasă pare perfect: e frumos, s-a înălţat (am băgat de seamă asta zilele trecute când vorbeam cu el şi eram mai mică pe lângă el decât de obicei şi cum mi-am dat seama îmi venea să-i sar de gât), e foarte inteligent, e foarte, foarte amuzant. Însă nu-l cunosc suficient şi nu ştiu cum să-l cunosc suficient.
Asta am scris ieri pe vremea asta, mai mult nu am apucat pentru că a trebuit să plec. Am scris şi în jurnal, azi gândesc aşa diferit de ieri!
Şi asta pentru că am avut curaj şi am vorbit deschis cu S. Aşa am aflat că B. nu are întotdeauna dreptate. "Ai senzaţia că-mi bat joc de tine?" l-am întrebat şi "Dacă aş fi vrut să fiu cu tine m-aş fi străduit mai mult, acum, nu ştiu, nu pot" e tot ce contează. La dracu', acum sunt aşa uşurată şi mi s-a luat o piatră de pe suflet, deci nici el nu poate. Iohoo! Dar acum că lucrurile s-au clarficiat, totul e bine şi presiunea a dispărut, e tocmai motivul bun să revin la fanteziile mele cu el. Şi cu colegul am făcut o greşeală mânată de naivitate şi prostie: am coborât obiectul, protagonistul fanteziilor mele în lumea reală, am avut încredinţarea că-l iubesc când de fapt vreau doar să-l călăresc, nu-i aşa? La dracu'. Nu iubesc pe nimeni şi asta mă face şi fericită şi tristă-n acelaşi timp, dar hormonii, din păcate, tot nu dispar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu