Ideea de a-mi transcrie gândurile pe hârtie pentru a le avea clar în faţa ochilor şi ulterior accepta nu e nouă la mine: o am de vreun an, cam aşa. Astăzi însă am experimentat (bine zis) un nou nivel al sincerităţii faţă de propria persoană, un exerciţiu uşor vulgar, dar real tocmai prin obscenitatea şi duritatea lui. Pentru că tot am fantezii cu un coleg de la o vreme m-am gândit să pun pe hârtie tot ce-mi imaginez, concret şi sincer, şi apoi să ard foaia astfel încât beneficiile să fie multiple: nu mă mai tem că o va citi cineva şi voi putea şi eu pătrunde cauzele fanteziilor sau ce semnifică ele. Aşa că am scris (am petrecut aproape 2 ore scriind astăzi, inclusiv în jurnal şi la schiţa porno) şi nu pot să mă abţin să nu transcriu începutul, care din punct de vedere psihologic e preţios. (Promit că nu va scârbi pe nimeni şi că nu e nimic de care să se ofenseze cineva.)
Eu şi [colegul] suntem împreună, singuri, într-o cameră întunecată. Decorul nu prea contează în fapt. El e foarte frumos, nu doar chipeş, dar şi arătos. E simbolul masculinităţii [colegul], de asta-mi place: ştie foarte multă matematică, are un trup vânjos şi multă putere, nu e deloc spiritual şi deşi e foarte inteligent poate să fie foarte superficial. E din topor cum s-ar spune. Cămăşile sau tricourile pe care le poartă îi evidenţiază mereu pieptul şi braţele frumos modelate.
Îi ating pieptul, ne zâmbin, mă atinge cu palma lui mare şi grea care m-ar putea omorî uşor. Cred că şi de asta-l vreau: m-ar putea omorî uşor. Trebuie să mă simt mereu docilă, să mă tem şi el să mă iubească şi să mă cruţe din cauza asta. Pe lângă asta vreau să mă simt protejată: ştiu că nu aş putea să o fac singură şi drept urmare am nevoie de cineva care să o facă pentru mine.
Am început să pun crima sau versiunea ei embrionară, masochismul, în ecuaţia unei relaţii/pasiuni/act sexual de când am citit, la începutul verii, Ciuleandra. Crima din pasiune combinată cu nebunie e subiectul meu de meditaţie de doar câteva luni. Acum, în expunerea asta, problema s-ar pune altfel: ar putea să o facă (să mă ucidă), dar nu o face totuşi. Cu toate astea, nu ar fi mai... nu ştiu dacă am în vocabular un adjectiv care să descrie ce intuiesc acum... mai potrivit dacă în final m-ar omorî? Încep ca Myuuki, ştiu că tot acum câteva luni parcă, avut o perioadă în care se gândea destul de des la moarte în diferite contexte. Eu mă gândesc la moarte ca unealtă a iubirii, ca mijloc de a obţine o relativă şi abstractă plăcere care nu se poate descoperi prin alte mijloace.
Sau poate sunt pur şi simplu sado-masochistă şi pentru că nu am parte de "acţiune" frustrarea mea se exteriorizează pe alte planuri: planul literar, de exemplu...
Acum că recitesc schiţa porno mi se pare proastă şi penibilă. Nu pot să nu cred că a fost necesară, însă. Trebuie să învăţ să privesc lumea cu mai mult curaj şi să nu îmi fie frică de adevăr: care e problema dacă hormonii joacă-n mine, până la urmă sunt o adolescentă de 17 ani şi ce e în neregulă cu imaginări de soiul ăsta? Cred că, de fapt, e perfect normal şi un exerciţiu din ăsta prinde bine oricui din când în când. Sau poate sunt eu nebună...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu